Autori \ Eugen Barbu
Vezi toate produsele

Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924 în familia unui muncitor (Nicolae Barbu, tâmplar la CFR) şi a copilărit într-o mahala a Bucureştiului (Cuţarida). A început să scrie încă din liceu, despre clasa socială din care provenea (această opţiune şi-o va exhiba mai târziu, ca să-i provoace pe intelectuali, dar şi ca să facă pe placul autorităţilor comuniste; iată o afirmaţie a sa dintr-un interviu publicat în 1972 în Steaua: "Sunt comunist de la 14 ani, profesorii mei de liceu pot să spună cum mă sfătuiau în timp de război să nu mai scriu despre muncitori că o s-ajung la puşcărie..."). 
După absolvirea liceului, în 1943, începe şi abandonează Facultatea de Drept, începe şi abandonează Şcoala de ofiţeri de jandarmi, începe şi abandonează Facultatea de Litere şi Filosofie. Se pasionează de fotbal, face corectură pentru diferite publicaţii şi mai ales scrie. Pe cât de inconsecvent se dovedeşte a fi în urmarea unor şcoli, pe atât de tenace se manifestă ca autor. Dorinţa - şi de la un moment dat obsesia - lui este să scrie şi să publice. Să scrie şi să publice indiferent ce, indiferent unde şi indiferent în ce condiţii. Aşa se explică de ce, de-a lungul anilor, experimentează în toate genurile: proză scurtă, roman, reportaj, teatru, poezie, critică şi istorie literară, scenariu de film, jurnal, jurnal de călătorie, cronică sportivă etc. Aşa se explică de ce nu doar scrie, ci şi rescrie, transcrie, traduce, adaptează, fişează, face colaje de texte, pastişează, plagiază, scrie în colaborare (sau plăteşte pe alţii să scrie în locul lui). După propria-i mărturisire, a copiat de câteva ori de mână, ca un caligraf zelos, Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu. Caligrafierea - în sens propriu, dar şi în sens figurat, - a devenit cu timpul pentru el un mod de a fi ca scriitor. 
în conştiinţa publică, Eugen Barbu contează în primul rând ca romancier. Romanul Groapa, la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate. De un succes similar s-a bucurat apoi un roman de cu totul altă factură, Princepele, 1969, evocare-parabolă, într-o limbă veche, fastuoasă, a lumii fanariote ("Princepele - va declara autorul - s-a născut din întâmplare. Am vrut să scriu o carte despre haiduci. Intrarea în uriaşul material de epocă m-a fermecat."). Romanul a făcut vâlvă şi datorită unei polemici declanşate de Fănuş Neagu (prezentat într-un capitol ca personaj grotesc) pe tema dreptului unui autor de a folosi fără ghilimele - aşa cum procedase Eugen Barbu - extrase din scrieri de demult, uitate, în scopul de a conferi creaţiei proprii parfum de epocă. 
între 1962-1968, Eugen Barbu este redactor-şef la revista Luceafărul, pe lângă care înfiinţează un cenaclu pentru descoperirea tinerilor talentaţi. Intră însă în conflict cu Uniunea Scriitorilor (sub egida căreia apare revista) şi îşi pierde postul. Plin de resentimente, preia, în 1970, conducerea revistei Săptămâna, în paginile căreia duce campanii furibunde şi incorecte, sub protecţia PCR, împotriva Uniunii Scriitorilor. Exploatând cinic orientarea naţionalist-comunistă a propagandei oficiale, îi pune la stâlpul infamiei pe toţi rivalii şi adversarii săi, acuzându-i că nu-şi iubesc ţara, că sunt vânduţi străinătăţii etc. Combinaţie nemaiîntâlnită de naţionalism, şovinism, marxism-leninism şi mahalagism, publicaţia îi oripilează pe intelectuali, dar place unor cititori fără instrucţie, animaţi de instincte joase şi convine unor activişti ai PCR. 
Apariţia romanului Incognito (patru volume, publicate între 1975-1980) declanşează un răsunător scandal, autorul fiind acuzat explicit de plagiat de critici cu autoritate şi de Uniunea Scriitorilor însăşi, printr-un comunicat oficial, dat publicităţii cu toată împotrivirea influenţilor susţinători ai lui Eugen Barbu. Poziţia scriitorului se şubrezeşte iremediabil, deşi el devine şi mai agresiv ca publicist. 
După 1989, Eugen Barbu continuă să-l gireze pe Corneliu Vadim Tudor şi înfiinţează împreună cu el revista România Mare, variantă şi mai trivială a revistei Săptămâna. Moare la 7 septembrie 1993 la Bucureşti.