Prin natura ei, bucuria se cere împărtăşită. Chiar când e vorba de trăirile cele mai personale, zăvorate în scoica intimităţii, cuviinţa îngăduie unele fisuri prin care efervescenţa lăuntrică să iasă afară, echilibrându-se cât de cât cu nebănuirile şi chietudinea ambianţei. Împărtăşirea bucuriilor reaşază dislocările sufleteşti, consolidând urzirea unei păci şi a unei armonii ce aşteaptă în alcătuirile înverşunate ale vieţii. Această cea mai adâncă formă a comunicării recunoaşte sobrietatea distanţei celei mai scurte dintre două puncte şi acea intensitate de susur care să nu dea regretului de a o fi făcut putinţa să se nască. Dificultatea acestei împărtăşiri stă în a nu-i imprima extensia spectacolului care e veselia. Optica morală a lui Cicero accepta bucuria lăuntrică (gaudere decet), în timp ce găsea nepotrivită veselirea în văzul lumii (laetari non decet). Tipărirea îl va scuti pe artistul ce se destăinuie de stabilirea hotarului imperceptibil dintre ce se cade şi ce nu. El nu-i de faţă la citirea paginii scrise, care circulă în absenţa sa, astfel încât n-are cum să roşească.
Dintre cărţile publicate: Muzica, în inima fascinației (Original: La Musique au coeur de l’emerveillement), Ca sunetele să devină muzică.
