Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului XX şi patriarh al literelor latinoamericane, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa pentru o vreme. Se refugiază apoi în Franţa, unde cunoaşte grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei castriste, când primeşte, de altfel, o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.
Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciate pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos (Recursul la metodă, Paşii pierduţi, Secolul luminilor, Împărăţia lumii, Concert baroc, Harpa şi umbra, Ritualul primăverii etc.), Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boom-ului sud-american. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979 Premiul Médicis.
