„Există un singur fel de oameni, care acceptă sau resping mythos-ul în care trăiesc.(…) Dacă ieşi în afara mitului, înnebuneşti.”

Abia la a treia lectură simt că am „asimilat” această carte. Îmi este greu s-o consider un roman. Deşi are personaje şi fir narativ, graniţa între filosofie şi literatură este abolită.

Nu veţi învăţa să vă reparaţi motocicleta, poate mai curand să vă “reparaţi” pe voi înşivă; “Adevaratul motor la care lucrezi eşti tu însuţi”. Cartea nici nu încearcă să convertească pe cineva la filosofia zen. Să o considerăm mai bine dialetica unei minţi “scindate împotriva ei însăşi”.

Naratorul-personaj a pornit într-o călătorie pe motocicletă, însoţit de fiul său şi încă doi prieteni. Pe parcursul călătoriei vedem mai mult înăutrul său, decât înafară. Totuşi cele două „priviri” alternează: pe de o parte avem „aici şi acum-ul” drumului, iar pe de alta gândurile care încearcă să descifreze un alt personaj. Phaidros, un fost „eu” al naratorului, este năluca de care acesta nu poate scăpa decât readucând-o în minte şi reluând firul gândului de acolo unde s-a rupt.

Discursul lui Phaidros se comportă asemenea unui cuţit: taie din ce în ce mai adânc până ce ajunge să se „taie” pe sine. Veţi afla cât de departe poate să meargă o minte determinată să definească ceva ce nu a mai fost definit. Ce a încercat el să facă a fost să pună “calitatea” acolo unde înţelegerea clasică şi cea romantică asupra lumii se ciocnesc; coliziunea se produce totuşi în interiorul lui, în momentul cel mai acut al conştientizării…