Citind această carte mi-am dat seama cât de importante sunt ritualurile de fiecare zi, cum îți păstrează ele umanitatea intactă în cazul unui război. Fiindcă, fără îndoială există un final, dar oare, după ce totul se va fi sfârșit, te mai poți întoarce la zilele mai bune de dinainte? Unul dintre personaje, Săgeată, își ia un alt nume pentru ca vechiul sine să rămână intact. Un altul, Dragan, meditează la perioada dinaintea asediului și se îndoiește sincer că a existat un Sarajevo pașnic, prin care s-a plimbat cu soția și fiul său. Iar poate cel mai intrigant personaj, violoncelistul, își riscă viața în fiecare zi pentru a cânta Adagioul în Sol minor al lui Albinoni în mijlocul pieței în care au murit 22 dintre prietenii și vecinii lui.
Ce mi-a plăcut: senzația de fragilitate pe care mi-au dat-o cartea ținută între mâini (coperți groase, pagini late, fiecare filă întoarsă cu grijă) și lecturarea ei, detalii din viața personajelor care brusc capătă importanță (o haină albastră, două sticle fără mâner), scena cu cameramanul.
Ce nu mi-a plăcut: indicațiile geografice. Uneori e greu să urmărești șirul străzilor fără o hartă în față