Rushdie nu inventează, nu ponegreşte, nu aruncă tomate în marii cântăreţi de pe scena lumii în care religia şi Marele Păpuşar îşi joacă rolurile şi-şi cântă ariile cu frică de fiasco, ci doar subliniază slăbiciunea piesei şi interpretarea îndoielnică.

Visele lui Gibreel sunt cântecul de lebădă al islamului. Visele blasfemiatoare sunt adevărate incantaţii ale neamului pierdut, uitat, neglijat, părăsit, lăsat sterp de visuri şi dorinţe. Persecutări şi violenţe, ură şi deznădejde, dezrădăcinare şi absenţă, pierderea identităţii umane şi neînţelegerea haosului şi a volburii care este viaţa modernă creează toate aceste blasfemii cu efect de incantaţie demonică şi vrăjitoarească, incantaţii care nu sunt altceva decât doleanţe ce se pot rosti doar în vis.

Romanul lui Salman Rushdie îmi pare a fi un îndemn la luptă, un îndemn la trezire, un îndemn la trăirea fantasticului presupus de viaţa însăşi, nu de viaţa propovăduită alambicat şi amestecat de un timp mult prea trecut, un timp care nici măcar trecut nu-şi mai permite să fie, ci poate fi doar fantasmagorie.

Personajele lui Rushdie se luptă, se zbat, se macină între fantastic şi real, la fel cum îmi pare că o fac şi credincioşii care nu mai ştiu cum şi când să aleagă între credinţă şi realitate, între lege şi Lege, între Dumnezeu şi Om, între a fi şi a deveni.

Un roman care trebuie citit cu grijă şi păstrat în bibliotecă alături de Biblie şi Coran.