În față nu ai o carte.
Nu. Nicidecum.
În față ai o piatră funerară la care plânge un fiu.
Ale cărui lacrimi se transformă în verbe. Substantive. Adjective.
Doar Peter Esterhazy nu este o figură de stil. Nici mama sa. Care a murit.
Și a cărei piatră funerară acum o ai în față.
Nu. Nu ai un necrolog. Dar nu ar fi exagerat dacă l-ai numi așa.
Ai toată durerea pe care un fiu o poate dăltui lovind puternic cu verbe în oasele schimonosite ale Morții.
Nu. Nu trebuie să aprinzi o lumânare. Nici să stai în genunchi. Nici măcar să verși o lacrimă.
Ba dimpotrivă. Ar trebui chiar să râzi, deoarece fiul știe să se bucure de momentele în care Moartea nu era.
Doar să-ți asculți, la rându-ți, verbele auxiliare ale inimii.
Și este de ajuns.