Ultimii martori respectă îndeaproape construcția volumului Războiul nu are chip de femeie. Mici interviuri, mărturii transcrise, memorii orale ale victimelor războiului. Diferenţa dintre cele două volume ţine de grupul ţintă: copii care au trăit pe propria piele anii războiului mondial. De unde şi neajunsul experienţei: copiii îşi amintesc mai puţin, mai nenuanţat conflictul şi violenţa. Rămân puternic întipărite în memorie sunetele, culorile, părinţii.
     Aşa că Ultimii martori e mai degrăbă un dicţionar de personaje anomine, un dicţionar al ororilor războiului. Copilăria nu înţelege războiul, conflictul, moarte. Reţine culoarea roşie a sângelui, sunetul şi umbra neagră a avioanelor, moartea părinţilor, urletele animalelor flămânde şi cu copitele julite, foametea, ici-colo câte un ultim abecedar împărţit între zeci de copii şi păstrat cu sfinţenie de către proprietar. Un volum care se apropie de studiile antropologice și mai puțin de literatură. Dur, pe alocuri răscolitor, o dovadă a iadului în care s-a scufundat Europa timp de câţiva ani.
     Ca fapt divers, observat şi în alte mărturii ale personajelor Svetlanei Aleksievici, imaginea binefăcătoare şi de patrie gigantică a Rusiei (URSS pe atunci) persistă şi astăzi. Imaginea inamicului e clară, însă puţine mărturii dezbat rolul negativ al armatei şi politicii ruseşti în context. Probabil că memoria tinde să se ataşeze de lucrurile stabile, clare şi mai puţin de faptele alunecoase.