Pe lista motivelor pentru care îmi place Camus pot adăuga cu ușurință și faptul de a-l fi descoperit pe Sábato, un fizician cu aspirații de scriitor. Tunelul este prima carte publicată a acestuia, considerată încă de pe atunci un real succes existențialist, și nu fără motiv. Juan Pablo Castel este un pictor dezamăgit de faptul că, deși încearcă cu disperare prin lucrările sale să se deschidă în fața spectatorilor, nimeni nu reușește să îl înțeleagă. Când în cele din urmă o femeie pare a fi capabilă de a-i înțelege gândirea, artistul este pus în fața imposibilității de a o găsi pe această necunscută în imensitatea unui oraș precum Buenos Aires. Norocul îi surâde însă și în cele din urmă reușește să o întâlnească și să intre în vorbă cu tânăra femeie aflând faptul că este căsătorită.
La capătul fiecărui tunel se află o lumină. Drumul este însă lung și trebuie să îl străbatem singuri, lucru care nu este ușor pentru unii. Singurătatea ne alienează și ne transformă de cele mai multe ori visele în adevărate coșmaruri. În cazul tânărului pictor dragostea se transformă în gelozie, romanul fiind scris sub forma unor memorii ale tânărului artist aflat în închisoare.