Compusă din trei nuvele (Orașul de sticlă, Fantome, Camera încuiată), Trilogia New York-ului m-a pus în fața unui gen literar pe care nu îl mai întâlnisem până acum. Combinația dintre roman polițist și ficțiunea dusă până la absurd transformată apoi în metaficțiune prin prezentarea autorului ca personaj m-a amețit și m-a bucurat în același timp. Cele trei nuvele se prezintă drept niște povestiri polițiste obișnuite în care un detectiv particular este angajat fie pentru a proteja clientul de un posibil agresor, fie pentru a urmări fiecare mișcare a unui bărbat ciudat care își petrece toată ziua în casă. Lucrurile devin complicate atunci când detectivul (care de fapt nu este un detectiv adevărat în două din cele trei nuvele) își ia treaba prea în serios și ajunge undeva la limita nebuniei căutând să își îndeplinească sarcina pentru care a fost contractat.
Apariția autorului ca și personaj complică lucrurile și mai mult punându-te în situația în care limita dintre scriitor, detectiv și victimă devine neclară. Cu cât citești mai mult cu atât devii mai captiv în lumea lui Auster care te urmărește (sau te face să te simți urmărit) chiar și după ce ai reușit să parcurgi ultimele pagini ale cărții.
