1. Anna Karenina/ Demonii/ În căutarea timpului pierdut/ Omul fără însușiri/ Ulise/ Zgomotul și furia
Fiecare dintre aceste titluri poate fi încoronat drept cel mai "desăvârşit între desăvârşite" romane scrise vreodată. Autorii lor pe lângă un maldăr de talent şi unul de voinţă, au avut înţelepciunea să-şi aşeze tâmplele în palme şi într-o seară de iarnă să-şi adreseze lor înşişi cinstita întrebare "Suntem, am fost, am fi putut fi în stare să scriem cartea perfectă (fraza cum ne-ar corecta domnul Camus), aşa ni se şopteşte de sub podea. Ce-i de făcut?". Din fericire, niciunul n-a dat răspunsul pe care cetăţeanul tinichigiu Lenin l-ar fi dat la o astfel de întrebare după o lungă chibzuială (“Naţionalizarea mijloacelor de producţie şi mobilizarea tuturor în cadrul armatelor muncii”) şi astfel putem simţi astăzi pe degetele dinăuntrului nostru vârful petalelor acestor scrieri (lama de nea a revigorantei lor frumuseţi).
2. Greaţa (1938)
Fără talent, fără sacrosanta imaginaţie, fără putinţa de a clădi romanul perfect, Sartre nu mai are astfel de preocupări pentru că ele ţin de o viziune infantilă asupra scrisului. Disciplinat, uluitor de tenace (şi cam atât), limbajul sartrian nu-și mai propune să construiască ci să stea la pândă dintr-un motiv (obsesiv): scrisul poate "termina" "ceea ce este de scris", el poate pune capăt scrisului așa cum îl cunoaștem, scrisului în carne și oase, scrisului cu baston și poșetă și ce-l urmează îndeaproape, îndeaproape nu-l urmează nimic (secunda ce vine și pe vârful acesta de deal unde trei sferturi dintre noi își vor lăsa oasele drept chezășie) . E lipsit de sens în viziunea lui şi fără îndoială nu se înşela să forjezi o realitate "paralelă, infraparalelă" cu cea reală, trebuie doar s-o laşi pe ultima, adâncă ei lamă de topor să taie până la capăt, să ducă greul şi tu cu pixul desupra foii să te ocupi de detalii, să definitivezi, să intri în joc la sfârşit când ceilalţi (realitatea, timpul, capul de pe umeri) sunt epuizaţi şi le va fi imposibil să mai arunce ceva viabil împotriva ta. “Greaţa” e fără îndoială capodopera acestui tip de viziune.
3. Pavilionul Canceroşilor/ Arhipelagul Gulag (1965-1970)
Nu se mai stă la pândă, limbajul e ultimul tip de armă de asalt, trebuie să intrăm peste ei, nimic nu ne poate împiedica, tovarăşi. A doua schimbare de paradigmă, Soljeniţîn sparge metafora, stilul, “perfecţiunea” amândorura e iluzie, scrisul nu mai înseamnă pix, hârtie, şi inutilele noastre gânduri, ci suflătorul oxiacetilenic al timpului. Cititorul trebuie făcut mat înainte ca el să-l facă mat pe scriitor, metafora nu mai e ceva de “contemplat” ci ceea ce acceleareaza “metafora” şi “stilul”, "priza" ce amplifică tensiunea în arcul ambelor în vederea puseului ultim. E perfect egal daca metafora şi stilul au atins desăvârşirea sau nu, de fapt nici nu contează (s-ar pierde timp iar timpul este mereu ceea ce nu este), ceea ce contează e ca ele să fie de faţă, să intre în joc, să fie acolo, să pună brusc pasul, să fie înainte (temporal), să fie imposibil de dislocat. “Arhipelagul Gulag” de la imensitatea înălţimii lui aruncă flori în cap celor ce frecventează acest tip de abordare a scriiturii.
Nu se mai stă la pândă, limbajul e ultimul tip de armă de asalt, trebuie să intrăm peste ei, nimic nu ne poate împiedica, tovarăşi. A doua schimbare de paradigmă, Soljeniţîn sparge metafora, stilul, “perfecţiunea” amândorura e iluzie, scrisul nu mai înseamnă pix, hârtie, şi inutilele noastre gânduri, ci suflătorul oxiacetilenic al timpului. Cititorul trebuie făcut mat înainte ca el să-l facă mat pe scriitor, metafora nu mai e ceva de “contemplat” ci ceea ce acceleareaza “metafora” şi “stilul”, "priza" ce amplifică tensiunea în arcul ambelor în vederea puseului ultim. E perfect egal daca metafora şi stilul au atins desăvârşirea sau nu, de fapt nici nu contează (s-ar pierde timp iar timpul este mereu ceea ce nu este), ceea ce contează e ca ele să fie de faţă, să intre în joc, să fie acolo, să pună brusc pasul, să fie înainte (temporal), să fie imposibil de dislocat. “Arhipelagul Gulag” de la imensitatea înălţimii lui aruncă flori în cap celor ce frecventează acest tip de abordare a scriiturii.
- See more at: http://www.cartepedia.ro/articol/pavilionul-cancerosilor-476.html#sthash.wxc4oHYA.dpufNu se mai stă la pândă, limbajul e ultimul tip de armă de asalt, trebuie să intrăm peste ei, nimic nu ne poate împiedica, tovarăşi. A doua schimbare de paradigmă, Soljeniţîn sparge metafora, stilul, “perfecţiunea” amândorura e iluzie, scrisul nu mai înseamnă pix, hârtie, şi inutilele noastre gânduri, ci suflătorul oxiacetilenic al timpului. Cititorul trebuie făcut mat înainte ca el să-l facă mat pe scriitor, metafora nu mai e ceva de “contemplat” ci ceea ce acceleareaza “metafora” şi “stilul”, "priza" ce amplifică tensiunea în arcul ambelor în vederea puseului ultim. E perfect egal daca metafora şi stilul au atins desăvârşirea sau nu, de fapt nici nu contează (s-ar pierde timp iar timpul este mereu ceea ce nu este), ceea ce contează e ca ele să fie de faţă, să intre în joc, să fie acolo, să pună brusc pasul, să fie înainte (temporal), să fie imposibil de dislocat. “Arhipelagul Gulag” de la imensitatea înălţimii lui aruncă flori în cap celor ce frecventează acest tip de abordare a scriiturii.
- See more at: http://www.cartepedia.ro/articol/pavilionul-cancerosilor-476.html#sthash.wxc4oHYA.dpufNu se mai stă la pândă, limbajul e ultimul tip de armă de asalt, trebuie să intrăm peste ei, nimic nu ne poate împiedica, tovarăşi. A doua schimbare de paradigmă, Soljeniţîn sparge metafora, stilul, “perfecţiunea” amândorura e iluzie, scrisul nu mai înseamnă pix, hârtie, şi inutilele noastre gânduri, ci suflătorul oxiacetilenic al timpului. Cititorul trebuie făcut mat înainte ca el să-l facă mat pe scriitor, metafora nu mai e ceva de “contemplat” ci ceea ce acceleareaza “metafora” şi “stilul”, "priza" ce amplifică tensiunea în arcul ambelor în vederea puseului ultim. E perfect egal daca metafora şi stilul au atins desăvârşirea sau nu, de fapt nici nu contează (s-ar pierde timp iar timpul este mereu ceea ce nu este), ceea ce contează e ca ele să fie de faţă, să intre în joc, să fie acolo, să pună brusc pasul, să fie înainte (temporal), să fie imposibil de dislocat. “Arhipelagul Gulag” de la imensitatea înălţimii lui aruncă flori în cap celor ce frecventează acest tip de abordare a scriiturii.
- See more at: http://www.cartepedia.ro/articol/pavilionul-cancerosilor-476.html#sthash.wxc4oHYA.dpuf
