Una din cărțile despre care cu greu se poate spune ceva este cu siguranță Toamna Patriarhului. Nu vreau să insinuez faptul că avem de-a face cu o carte facilă, dimpotrivă. Márquez reușește să te lase fără cuvinte prin stilulul dens și totuși cursiv cu care reușește să contruiască fraze ce se întind pe zeci de pagini, fraze ce trec de la o perspectivă la alta într-un mod aproape natural. Puhoiul de gânduri ale unei singure pagini te duce dintr-un timp al povestirii în altul, personajul principal devenind un personaj colectiv prin multitudinea de perspective reunite parcă într-un singur glas.
Estetica romanului nu este însă singura care impresionează, Márquez reușind să construiască în Toama Patriarhului un adevărat monument al singurătății. „La o vârstă nesigură, undeva între 107 și 232 de ani”, dictatorul etern al unei nații din Caraibe este găsit mort. Povestea vieții acestui lider ce părea nemuritor ne este redată din perspectiva conștiinței unei întregi națiuni văzute ca personaj, o națiune pentru care timpul pare a nu avea vreo importanță, viitorul dizolvându-se constant într-un prezent parcă blestemat să repete mereu trecutul. Singura constantă este singurătatea liderului acestei națiuni menit să vegheze asupra lor dincolo de timp.