O poveste foarte hardboiled, care începe aşa cum trebuie: cu o crimă. Cadavrul unei tinere este găsit abandonat la periferia oraşului ficţional Besźel. Maşinăria poliţienească se pune în mişcare şi cu ea şi noi, prin ochii detectivului Tyador Borlú. O perspectivă destul de limitată şi asta nu doar din cauza birocraţiei şi stricteţei procedurale inerente meseriei.
Problema e oraşul (sau oraşele?), din titlu. Besźel împreună cu sora geamănă Ui Qoma sunt două localităţi foarte speciale care se conduc după reguli bizare. Cele două oraşe sunt mai mult decât vecine, aproape o singură mare metropolă despărţită printr-o linie imaginară care, fizic, contează prea puţin. Uneori limita asta e astfel trasată încât un sens de mers poate fi în Ui Qoma şi celalt în Besźel, iar în multe locuri publice oraşele se împletesc unul într-altul. În plus nu există decât un singur punct vamal. Cu toate astea cei mai mulţi dintre locuitorii Besźelului nu vor vedea niciodată Ui Qoma.
Precum zidul imaginar pe care îl construia Pink în The Wall, la fel şi cetăţenii celor două urbe cresc ascunşi în spatele unor pereţi autoimpusi asiduu încă din copilărie. Diferenţe subtile între culori acceptate în vestimentaţie şi detalii arhitecturale îi ghidează în materie de ce trebuie să nevadă, regionalismele din limbaj îi ajută să neaudă şi aşa mai departe. Tot timpul la câţiva paşi şi în acelaşi timp la o lume depărtare. Până şi telefoanele interurbane au lag-ul şi paraziţii specifici convorbirilor la distanţă. Doar că în spatele zidului nu se ascund o lume crudă şi o mamă prea protectoare. Un aparat represiv, o securitate cu valenţe extraterestre, care trăieşte ascunsă în umbrele dintre cele două oraşe, pândeşte tot timpul, gata să înhaţe pentru totdeauna trecătorul care şi-ar odihni prea mult ochii asupra oraşului greşit.
Povestea are tot ce trebuie unui roman poliţist, fete tinere şi moarte, poliţişti, birocraţie, conspiraţii, nopţi nedormite şi interogatorii, atmosferă. Asta mi-a plăcut şi mi-a plăcut şi felul în care Mieville integrează lumea asta ireală într-un contemporan niciodată precizat, dar evident după reperele date: personajele afişează tunsori marca Beckham, culorile de pe o casă îi aduc aminte lui Borlú de Kandinsky, poliţia conduce Renault-uri noi, Palahaniuk tocmai a scris o carte iar cineva filmează locul crimei cu un telefon mobil...
Nu cred că e cea mai bună carte a lui Mieville, acţiunea se târăşte primele câteva zeci de pagini, mai ales până te lămureşti cum stă treaba cu graniţele invizibile, chiar m-am gândit să o abandonez şi să mă apuc de Regele Şobolan care era cealaltă opţiune dar ideea m-a ţinut acolo şi mă bucur.
