Victor Mancini are o mamă bolnavă de Alzheimer internată într-un spital prestigios şi extrem de costisitor. Victor nu are tată. Lucrează într-un parc colonial şi este dependent de sex. Atât de dependent încât urmează un program de desexualizare în 12 paşi. Şi nu câştigă suficienţi bani ca să-şi întreţină mama bolnavă.

Planul său este simplu: se preface că se sufocă în restaurante de lux iar salvatorii îi trimit bani din milă pentru povestea pe care le-o spune. Şi pentru că se simt datori să-i ofere o viaţă decentă celui pe care l-au salvat de la moarte.

Acest roman nu salvează. Poate doar pe moment. Aşa cum tot pe moment este şi Victor salvat de la sufocare. Dar niciodată definitiv.

Conform mamei sale, există posibilitatea ca Victor să fie fiul lui Iisus Christos. Sau chiar Iisus. Amândoi e posibil să aibă în comun sufocarea. Unul din cauza crucificării pe o cruce cât se poate de reală. Celălalt crucificat pe altarul încercărilor de salvare a mamei sale, Golgota lui fiind restaurantele de lux. Şi amândoi sunt mântuitorii necunoscuţilor cu care intră în contact, care caută şi oferă salvare.

Cartea lui Chuck Palahniuk nu vorbeşte doar despre un obsedat sexual care retrăieşte constant amintirile din copilărie alături de mama sa şi despre căutarea prezenţei fizice a tatălui care-l bântuie. Vorbeşte despre nevoia de a salva şi de a fi salvat, nevoie care este adeseori amăgită cu trăiri perene şi superficiale. Vorbeşte despre cât de apăsătoare poate fi singurătatea într-o viaţă monotonă.