Kenzaburō Ōe scrie numai cărți care te lasă cu un gol în stomac, de parca tocmai ai coborât dintr-o mașină care te-a adus acasă prea repede, prin prea multe gropi. Despre “Stârpiți răul...” am aceeași părere. Am citit-o repede, ca prinsă de un curent prea puternic, cu care n-am avut nici o șansă să mă lupt. Cu fiecare pagină întoarsă, mă lipeam mai tare de ea, dar mă și umpleam de indignare și scârbă față de comportamentul adulților. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial. Băieții unui centru de reeducare sunt evacuați din oraș și trimiși către zona sătească, unde ar trebui să găsească un refugiu până la încheierea pericolului. Sat după sat îi refuză, până când își găsesc adăpost într-o localitate de munte lovită de molimă la puțin timp după sosirea lor. Țăranii se sperie și fug în satul alăturat, lăsându-i pe băieți în urmă. Într-un act de cruzime, le blochează ieșirea și îi lasă morții.

Cartea șochează încă din titlu. Spune “împușcați copiii”. Copiii? Serios? Grija pentru copii și oroarea pe care ne-o produce orice violență împotriva lor nu se potrivește cu perioada plină de lipsuri a războiului, când oamenii sunt greu de înduplecat și chiar și un minor e privit ca o potențială amenințare (puține resurse, multe guri de hrănit, probabil). Cartea mi-a adus aminte de filmul lui Isao Takahata,  Grave of the fireflies, în care Seita și Setsuko rămân fără părinți sau adăpost și ajung să moară de foame, neajutați nici măcar de către rudele apropiate.  O astfel de poveste e greu de acceptat. Tocmai de aceea, e bine să citim asemenea romane. Oricât de neplăcute, ne educă sensibilitatea și simțul moralității și ne pregătește pentru niște evenimente pe care ar fi bine să nu le prindem niciodată, dar care nici nu ne vor lua prin surprindere dacă se vor întâmpla.