Ei bine, “oceanul” solarisian, o entitate monstruoasă, obiect de studiu al multor decenii de cercetări pământeşti pe planeta Solaris, reuşeşte sa dea viaţă unor fiinţe provenite din psihicul celor care îl locuiesc. Ca replică la agresiunile omului, oceanul răspunde cu personificarea temerilor şi vinovăţiilor sale. Cercetătorii care încearcă încă să-l descifreze devin victimele acestui proces, fiind “vizitaţi” fiecare în parte de spectrele propriului trecut, în cea mai perfectă aparenţă umană. Stanislaw Lem nu este singurul scriitor SF care a pus omul în acest decor al confruntării unor lumi care-i depăşesc cu mult puterea de înţelegere. Oceanul se lasă şi nu se lasă descoperit. Este imprevizil şi instabil, creează şi distruge, oferă şi îşi ia înapoi. Încercând stabilirea unui “contact”, omul greşeşte atribuind unui fenomen incomprehensibil comportamente şi raţiuni umane. Kelvin, ultimul ajuns pe staţia de cercetare de pe Solaris, este şi singurul care încearcă să abordeze şi altfel oceanul, decât pe calea stiinţifică; lui oceanul îi inspiră mai degrabă asemănarea cu un Dumnezeu imperfect, neputincios în faţa creaţiilor sale, dar condamnat să le repete la nesfârşit şi să trăiască cu ele.

În această carte SF-ul este secundar, folosit mai degrabă ca un pretext pentru a formula întrebările esenţiale:

Este omul îndreptăţit să plece în cunoaşterea/dominarea altor lumi dacă eşuează în confruntarea cu propria-i lume lăuntrică? Poate omul îndura materializarea trecutului său odată pierdut?