Multă lume a înțeles Sinuciderea fecioarelor ca pe un roman despre maturizare, în care fetele Lisbon joacă rolul de scânteie a acesteia și de călăuză pe tot parcursul ei. Deși cartea întreagă este despre ele, pare-se că personajele despre care s-a scris sunt cei cinci băieți care le urmăresc cu interes și care sunt atât de implicați în elucidarea sinuciderii lor. Cu toate acestea, atunci când am citit această carte, am reușit aproape să ignor personajul colectiv al băieților. Pentru mine, Sinuciderea fecioarelor a fost o carte despre adolescență – adolescența fetelor mai ales -, despre fatalism, despre frumusețea tragismului și despre pofta de viață a tinerilor care se simte sufocată atunci când se află sub grija unor părinți prea grijulii, prea terni.
De asemenea, mulți s-au plâns de adaptarea cinematografică a cărții, în regia Sofiei Coppola, însă mie mi-a plăcut. A oferit gratuit frumusețe, fără a răspunde la vreo întrebare, însă până la urmă exact așa îmi aduc aminte de perioada adolescenței. Este un film bun, care merită văzut, dar probabil nu înainte de a citi cartea.
