“Când ai douăzeci şi ceva de ani, ai un sentiment foarte puternic despre ce-nseamnă viaţa… Mai târziu există mai multă nesiguranţă, mai multe suprapuneri, mai multe întoarceri din drum, mai multe amintiri false.”

“Sentimentul unui sfârşit” este un roman croit aparent pe o poveste simplă, a unei vieţi care se trezeşte sub povara anilor, a trecutului, a memoriei ca în faţa unui judecator implacabil. Asistăm la derularea istoriei unui om care a fost cândva tânăr, dar nu mai este. Naraţiunea este structurată pe două variante: prima, a tânărului; a doua, a bătrânului. Una a greşelilor, iar celalaltă a remuşcărilor. Nu intră totuşi în categoria poveştilor moraliste, ci mai degrabă a celor în care adevăruri mari se strecoară subtil şi se pronunţă firesc, fără emfază. Credem, în general, că anumite etape sunt consumate definitiv, dar iată că urmările lor continuă sa existe în afara poveştii noastre; si se poate întampla, undeva într-un viitor, sa ne sară iar în cale sub o formă sau alta.

Cu prilejul acestei lecturi, Barnes scrijeleşte nişte semne de întrebare în creierele noastre: De obicei privim trecutul dinspre prezent, dar cum ar fi să-l privim dinspre viitor? Sinuciderea e de preferat  mediocrităţii unei vieţi întregi? Memoria elucidează sau mai mult păcăleşte?