Muntele Athos sau Sfântul Munte, cum mai este cunoscut, rămâne pentru mulți oameni un teritoriu învăluit în mister; fie din pricina interdicției femeilor acolo, fie pentru că tot ce are legătură cu latura mistică a vieții este perceput ca misterios. În fond, Muntele Athos este o vatră monahală extinsă, adică o zonă rezervată exclusiv călugărilor ortodocși: greci, ruși, români, sârbi, armeni.
     Istoria Muntelui Athos are atât o latură religioasă cât și una politic-administrativă. În prima parte a acestei plachete, Radu Lungă trece în revistă principalele momente din formarea și dezvoltarea Sfântului Munte, netrecând cu vedere nici perioadele de slăbiciune.
     Așa cum spuneam, printre călugării din muntele Athos s-au numărat dintotdeauna și români. Astfel încât este de la sine înțeles că au existat și relații româno-athonite, sub mai multe aspecte. Un prim aspect ar fi constituirea monahilor români în așezăminte proprii pe teritoriul muntelui, proces ce a necesitat o perioadă îndelungată de muncă. Dar cel mai important aspect al relațiilor rămâne fără îndoială cel al daniilor pe care domnitorii valahi și moldoveni le-au făcut către mănăstirile athonite, precum și problema închinării mănăstirilor românești celor athonite ce a luat sfârșit odată cu Legea secularizării averilor mănăstirești, dată de Al. I. Cuza în 1863.
     Micul studiu al lui Radu Lungu se constituie într-un document inedit, ce adună la un loc informații despre mai toate închinările românești la Muntele Athos, servind atât pentru studiul istoricilor bisericești, cât și pentru uzul cititorilor comuni ce vor să afle sub ce auspicii s-au derulat de-a lungul vremurilor relațiile româno-athonite.