Robopocalipsa e, dacă nu mă înșel, unul dintre primele romane publicate în primăvara lui 2015 de către Nemira în noul format al colecțiilor de SF/Fantasy și YA. Un format mai potrivit pentru romanele de mari dimensiuni decât precedentul și cu un portofoliu pe măsura editurii.

Am citit însă cu întârziere romanul lui Wilson și nu îmi pare rău pentru că m-am bucurat de o lectură bună în concediu. Titlul romanului nu e deloc înșelător: Daniel H. Wilson imaginează o apocalipsă provocată de către roboți, situație asemănătoare cumva intrigii din filmul Terminatorul sau, în mici momente, din celebra serie Robocap. Și aici întâlnim clasicul moment în care un cercetător creează inteligență artificială, inteligență care e mult mai malefic-perfidă decât anticipase și îi scapă de sub control.

Acțiunea se petrece într-un viitor probabil al umanității, viitor în care roboții casnici fac parte din viața de zi cu zi. Dar nu numai casnici, pentru că există suficienti roboți militari puși să facă ordine în teritoriile cuprinse de conflicte. Apariția inteligenței artficiale, a singularității cum ar spune un alt celebru prozator de SF, provoacă o revoltă brutală a mașinăriilor controlate de noul stăpân. Omenirea pierde repede controlul, dar și lupta.

Romanul e fragmentat și construit prin același artificiu tehnic utilizat de Max Brooks în celebrul Războiul Z, apărut la noi la editura Trei: poveste disipată pe mai multe voci, aparent fără legătură între ele, însă mai degrabă o cronică istorică a ceea ce s-a întâmplat deja decât o povestire live a evenimentelor. Ce-i drept, la Wilson fragmentele se lipesc între ele ca într-un puzzle clasic și desele coincidențe pot deveni ușor enervante. Însă rămâne un roman alert, inteligent scris, cu câteva momente foarte bune și cel puțin un personaj memorabil: inginerul Takeo Nomura și iubita sa, robotul casnic Mikiko. Un roman cinematografic de la un capăt la altul, ușor de citit, în ciuda fragmentării, de recomandat celor care vor cărți antrenante, fără prea multe probleme filosofice.