Greu de decis dacă-i o carte de ficţiune ori nonficţiune. Scriitoarea poloneză, Olga Tokarczuk, ne ademeneşte într-o lume în care rătăcim ca într-un cabinet de curiozităţi: flashuri dintr-un hotel, un aeroport, un tren, un peron, o stradă, un oraş, alt oraş, toate acestea se perindă fulgurant pe ecranul minţii noastre. Cartea aceasta este alcătuită dintr-o suită de însemnări aparent fără legătură, dar, la o privire de ansamblu, ele se grupează în jurul motivului călătoriei şi trăirii fruste.

Ştim despre autoare că a studiat psihologia, chiar a şi profesat o perioadă terapia şi că este o simpatizantă a lui C.G. Jung. Ea pare, aşadar, să fi plecat în căutarea animusului, a acelui eu arhaic ascuns în fiecare din noi. Orice frântură de gând, imagine ori întâmplare este consemnată. Citind-o pe Olga Tokarczuk avem senzaţia că ne aflăm într-un tren ce parcurge în mare viteză un drum presărat de tuneluri. Tuneluri care rezervă timp introspecţiei.

Cartea se prezintă ca un colaj postmodernist pe fundalul mişcării constante. A trăi este echivalent cu a simţi şi condiţia e să schimbi decorul zilnic. Rutina aceluiaşi decor nu ne poate îmbogăţi cu un cumul de stări ori experienţe egal cu cel pe care ni-l aduce, în schimb, necunoscutul călătoriei.