Robert Șerban ține să ne anunțe încă de la prima poezie că pe el nu îl interesează marile probleme fundamentale ale omenirii, cataclismele sau istoriile complicate. Pentru el sunt mult mai importante micile probleme de zi cu zi, cele de care te împiedici involuntar dar care îți pot periclita întreaga zi. Astfel ne introduce el în universul unei poezii a cotidianului, a contingentului, a vieții trăită la nivelul epidermic. Aici se produc, din punctul lui de vedere, adevăratele emoții, adevăratele zvâcniri.
Și chiar reușește să ne convingă de acest lucru. Pe mine, de exemplu, chiar m-a convins să privesc cu mai multă atenție la ce se întâmplă în jurul meu și să mai iau pauză de la facerea și desfacerea metafizicii și a paradoxului. Este cumva un exercițiu de întoarcere cu picioarele pe pământ destinat celor ce-și imaginează că levitează non-stop în sferele cerești și că pentru ei viața aceasta, efemeră, nu mai are nimic de ascuns, de arătat, de oferit sau chiar de confiscat. Puțin sub linie s-ar putea să îi contrazică.