Pentru mine, Piciul lui Alphonse Daudet a fost prima carte care mi-a marcat copilăria. A fost cartea copilăriei mele. Am iubit-o atât de mult încât ajuns la vârsta maturității, de dor de copilărie, am recitit-o. Și am constatat că mi-a plăcut la fel de mult, chiar dacă o citisem cu alți ochi. Am remarcat că erau abordate teme ale maturității, ca adulterul și depresia cu tendințele ei suicidale, cu tot. Și mi-am pus întrebarea: cum se face că în copilărie nu am remarcat aceste aspecte, sau de fapt nu am înțeles gravitatea lor? Și am înțeles că inocența copilăriei funcționează inclusiv ca o sită ce nu permite minții copilului să se intoxice cu aspectele negative ale vieții.
Asta nu înseamnă că Piciul nu rămâne o carte a copilăriei. Pentru că este înainte de toate un roman despre copilărie și despre trecerea lentă la maturitate cu tot noianul de probleme pe care le presupune acest amplu proces uman. Este un roman despre sentimente curate și despre cum ajung ele să fie pervertite, dar în niciun caz distruse definitiv. Este despre noblețea sufletească ce se poate oricând reactiva atunci când se întâmplă prin preajmă un alt suflet nobil.