Pata umană sapă adânc în prejudecăţile şi preconcepţiile pe care e clădită cultură americană, ale cărei realizări în domeniul egalităţii şi libertăţii de exprimare, generează valuri care se întorc constant împotriva centrului din care s-au născut pentru a mai smulge cate o bucată.

În cazul nostru, bucata e un fost campion la box afro-american care îşi reneagă moştenirea culturală şi, deghizat în tânăr evreu, ajunge profesor emerit de limbi clasice, numai pentru a fi ostracizat, paradoxal, pe motive de rasism în urma unei exprimări interpretabile.

Pata umană e un amalgam de tabuuri dureroase, produse ale unor mecanisme sociale care glorifică şi acuză în acelaşi timp, care distrug în egală măsură caractere puternice şi slabe, întâi pshic apoi, ce rămâne, pin violenţă brută.

Personajele sunt alese numai după istorii personale extrem de speciale. Profesorul declanşează un scandal printr-o relaţie cu menajera universităţii cu 30 de ani mai tânără, Faunia, care trăieşte într-o sărăcie la limita sălbăticiei, victimă atât a capitalismului cât şi a unui trecut plin de stafii. De altfel singura care pare capabilă de iubire din toată cartea. Relaţia lor e blamată de societatea care se arată reticentă, în ciuda glorificatei revoluţii sexuale, şi ameninţată de fostul soţ, ultimul din sfânta treime a monştrilor din carte.

Lester Farley, poate cel mai interesant, a plecat în Vietnam să apere culorile unui steag care urma să răspândească dragostea şi democraţia în lume şi s-a întors de acolo cu creierul spălat şi însetat de sânge, un vânător de oameni, plin de butoane pe care dacă apeşi tot felul de lucruri greşite se întâmplă. Acesta e obligat să participe la un program de recuperare al foştilor veterani care include cina la un restaurant vietnamez, probă peste care mulţi nu reuşesc să treacă. Mai e şi protagonistul momentului care mie mi-a plăcut cel mai mult din carte, o dimineaţă pe un lac îngheţat, petrecută pescuind idei ucigaşe dintr-o copcă.

Cu toate astea cartea nu mi-a plăcut aşa tare, poate ultima pe care o citesc de Roth. Personal, prefer subiectele mari cu abordări mai subtile, cu mai mult spaţiu de interpretare şi nu atât de aglomerate încât să simţi că cineva îşi forţează un punct de vedere. În fapt o poveste care se auto-canibalizează devenind victima propriului ei subiect. Oricum autorul ei merită să câştige o tonă de fani, în schimbul fiecăruia pe care îl pierde.