Ana Blandiana este, după părerea mea, cel mai cunoscut nume feminin din literatura română contemporană. Poate și pentru că a scris atât poezie cât și proză și eseu. Poate pentru activitatea sa civică, poate pentru că și-a legat numele de anti-comunism. Poate pur și simplu pentru că numele ei are o sonoritate aparte. Dincolo de toate acestea, ea nu este un simplu nume, ci o prezență concretă și valoroasă în panoplia literaturii contemporane.
Orologiul fără ore, cel mai recent volum de versuri semnat de aceasta, mi se pare a fi continuarea firească a celui anterior: Patria mea A4 (Humanitas, 2010). Și de ce spun firească? Pentru că, dacă în cel anterior se deslușea o poetă revoltată, ce își vărsa năduful pe toată lumea înconjurătoare, pe sine însăși și chiar pe Dumnezeu, în acest nou volum descoperim o nouă atitudine, și anume aceea de pace interioară, de resemnare, dar nu sinonimă cu blazarea, cu renunțarea, ci mai degrabă acea resemnare a omului ce știe că nu mai are ce pierde, că toate sunt deșertăciune și că Omul în sine trebuie să se ridice peste toată mizeria lumii, prin sine însuși și prin ajutorul lui Dumnezeu, care pe cele rele le îngăduie doar pentru a se ridica deasupra lor cele bune, spre a le supune.
O lectură ca un ceai calmant ce prinde bine în tumultul societății noastre pestrițe.
