„Am impresia că Margaret şi cu mine am călătorit încontinuu cu trenul de noapte, aşa încât perioada aceea din viaţa noastră e discontinuuă, haotică, fărămiţată în episoade foarte scurte, fără nici cea mai mică legătură între ele.”

Orizontul este a șasea lectură a mea din Modiano. Pe măsură ce-l citesc mai mult, devine mai greu să scriu despre cărţile lui. Nu îl citesc pentru a-mi îmbogăţi cultura sau pentru a bifa încă o carte în lista de lecturi, ci pentru starea în care mă cufund de fiecare dată. M-am ataşat de atmosfera Parisului său, de personajele sale mereu chinuite de fantomele trecutului, de misterele lor nerezolvate, de căutările lor obsesive…

„Reţeta” e mai mult sau mai puţin aceeaşi: o poveste întreruptă la fel de brusc precum a început şi un drum parcurs invers pe firul timpului de unul dintre protagoniştii ei. O legătură uşor bizară între Bosman şi Margaret, privită prin vizorul a 30 de ani după, aşa cum îi place lui Modiano să privească mereu: în urmă. Trecutul – sub lupa prezentului – constituie pentru acest autor o sursă inepuizabilă de inspiraţie sau, poate, în aceeaşi măsură şi un punct de fascinaţie. Toate poveştile lui se trag din anii ’60 şi sunt supuse disecţiei unui ochi nostalgic care nu a uitat, dar nici nu-şi aminteşte cu exactitate. Rătăcim, ca într-un vis, pe culoarele memoriei cuiva. Ca şi cititori, nu putem fi decât nişte intruşi în intimitatea altora, dar e un sentiment plăcut.