Alvin se naște în cetatea eternă a Diasparului ca unul dintre puținii oameni originali, spre deosebire de concetățenii lui, replicați artificial de mii de ani de către creierul electronic care menține întreaga structură a orașului. Nesatisfăcut de imobilitatea izolată a lumii proprii, el se decide să depășească barierele mentale care îi rețin pe diasparieni în interiorul zidurilor. Ajuns în exterior, Alvin descoperă că toate credințele diasparienilor cu privire la trecut și lumea exterioară cetății sunt eronate, ficționale, construcții imaginare menite, ca tot restul lucrurilor din orașul nepieritor, să evite orice fluctuații și influențe distrugătoare.
Orașul și stelele reia o temă care mi se pare pregnantă în literatura autorului, anume strania legătură care se naște între om și necunoscut. Și chiar dacă s-ar putea spune că, de cele mai multe ori, omul din romanele lui Clarke privește mai cu seamă spre cer, țin să atrag atenția asupra faptului că narațiunea se concentrează pe primul termen al ecuației, umanul fiind locul primar de unde orice călătorie începe și în care orice spaimă se naște. Iar spaimele cu care se confruntă populația Diasparului și a Lys-ului țin mai degraba de interacțiune și cunoaștere a “celuilalt”, chiar dacă vorbim despre o altă cetate, o altă rasă sau o altă formă de existență.
Acest roman vorbește nu numai despre nevoia omului de a explora și a înțelege lumea în care trăiește, ci mai ales despre momentul în care, privind la resturile lumilor trecute, ale stelelor moarte sau ale planetelor părăsite, are loc o reîntoarcere și o reevaluare a propriei lumi.
