Numele lui Gellu Naum este îndeobște asociat cu suprarealismul în literatura română. Dar el a fost mai mult decât „părintele suprarealismului românesc”. A fost un adevărat fenomen. Și aceasta deoarece a reușit să își transpună poezia în viața sa de zi cu zi. Altfel spus, poezia sa și viața sa erau una. În jurul lui nimic nu mai era ceea ce părea, ci totul era transfigurat în poezie. Tocmai de aceea a și reușit să adune în jurul său o mână de oameni avizi de poezie, de fantezie, de suprarealism.
Dar Gellu Naum nu a fost doar poet. Sau cel puțin nu în sensul strict al cuvântului. El a scris și proză (Zenobia fiind romanul său de referință), ba chiar și teatru. Dar în toate formele sale de manifestare artistică el a rămas până la capăt POET. Teatrul lui Gellu Naum face obiectul celui de-al treilea volum din seria Opere, inițiată de editura Polirom și îngrijită de Simona Popescu și Ion Cocora. Sunt adunate aici șase piese de teatru: Exact în același timp (1945), Florența sunt eu (1956-1958), Poate Eleonora (1962), Insula (1963), Ceasornicăria Taus (1966) și Nepotul lui Rameau (1967). Dincolo de aspectul cantitativ deloc de neglijat, dramaturgia lui Gellu Naum se distinge în primul rând prin calitate, el reușind inclusiv în materie de teatru să nu rămână cu nimic mai prejos decât maeștrii teatrului absurd (al cărui adept este la rândul său), Samuel Beckett și Eugene Ionesco. Cele șase piese de teatru naumiene sunt precedate de articole critice semnate de cei doi realizatori ai seriei de autor și urmate de o serie de referințe critice, mărturii ale regizorilor și chiar de un interviu inedit cu Lygia Naum (soția sa) și David Esrig.
