Inclus pe bună dreptate în top trei cărţi scrise vreodată, Omul fără însuşiri e o un roman de tipul „totul sau nimic“ şi asta din două motive. Primul: n-o să găsiti pe parcursul celor opt sute de pagini nici un cuvânt de genul „desedimentare“, deşi autorul foloseşte aproape toate cuvintele din vocabular pentru încropirea romanului şi al doilea: Musil se grăbeşte. Nu e vorba, totuşi, de graba ce caracterizează fiinţele umane normale şi păsările (cu scop precis şi punct final), ci mai degrabă de una în genul gloriosului Caesar: debarcare în Hispania pentru o discuţie contondentă cu triburile de gali, galop la Roma pentru a înăbuşi un război civil ce începe să mocnească, excursie pe jos în Grecia pentru un dialog incluzând numeroase arme albe cu nişte indivizi proaspăt sosiţi şi deranjant de curioşi, coborâre rapidă pe ţărmurile Mediteranei pentru a incendia flota necartagineză ce începe să se comporte întâmplător, marş brutal până în Dacia pentru a strânge în braţe o femeie şi a oferi posibilitatea soldaţilor să strângă în asediu cetatea fortificată a părinţilor fetei. Lui Musil, toate lucrurile încercate de ilustrul său înaintaş îi ies aproape la fel, dar la altă scară (mai mult interioară) şi cu altă rată de succes (infinit mai ridicată).
