Este o carte subțire, dar mai dificil de parcurs decât pare la prima vedere. Când am cumpărat-o, m-a impresionat coperta. „Sucită mai e mintea femeilor”, mi-am zis și am luat-o ca să-mi citesc elogiul genului. Am găsit în ea 97 de povestioare ale unui bărbat despre femeile din viața lui. Mereu am avut impresia că e vorba de același bărbat, fiindcă personalitatea și așteptările par să-i fie aceleași. Dar poate mă înșel, poate pur și simplu toți seamănă între ei. Unele dintre aceste femei iubesc, altele urăsc. Unele iubesc și urăsc în același timp. Altele urăsc că iubesc. Toate au o legătură destul de strânsă și nu mereu sănătoasă cu naratorul nostru masculin. Unele dintre ele nici măcar nu sunt femei.

Cartea mi-a provocat o atracție tulburată, puternică și greu de explicat, ca atunci când nu-ți mai poți lua ochii de la ceva ce-ți provoacă te fascinează și îți provoacă scârbă în același timp. Unul dintre motive a fost detaliile organice pe care naratorul insistă aproape în fiecare povestire. Vorbește despre mirosuri acre, despre posterioare teșite, păr, respirație, negi, transpirație și altele. Totul e așa de real, încât te înnăbușă o disperare despre care poți să juri că miroase a femeie grasă și a varză călită. Uneori dai peste poezie și te înmoi, alteori peste femei reale, nu așa cum ai vrea să fie, ci așa cum sunt.