Am să vorbesc despre moarte. Despre acea frică perpetuă pe care noi oamenii o simţim din momentul în care conștientizăm că la un moment dat viaţa noastră se va sfârşi. Nu ştim cu exactitate când se va întâmpla, dar putem fi siguri că sufletul nostru va părăsi trupul. Poate în acest lucru sălășluieşte spaima noastră, în ideea certă şi clară că vom muri.

Julian Barnes scrie despre moarte sub forma unor memorii. Vorbeşte despre moartea părinţilor lui, despre morţile unor mari scriitori, filosofi, etc.  Este o lucrare personală. O încercare de a înţelege sfârşitul şi tot ceea ce îl determină.

Gândul de a nu mai exista, asta îl bântuie pe Barnes. Indiferenţa universului faţă de fiinţă îi aminteşte că orice este uman va fi cândva mâncat de nimic; sau simplul fapt de a muri, când restul lumii îşi continuă viaţa ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Cartea este scrisă elegant, plăcut. Este un ghid, cum a spus si Montaigne, pentru a învaţa să murim mai bine, pentru că până la urmă, moartea este cea mai misterioasă parte a vieţii.

Închei cu un citat din Kenzaburo Oe, la care m-am tot gândit pe tot parcursul cărţii:

“One time in the forest,  I was sketching trees and trying to learn their names. I caught a cold. I was in bed and it did not seem like I would live long. Will I die? I asked. My mother said: Even if you die I will give birth to you again. I asked: Wouldn’t it be a different child? And she said: I will teach that child all of the things that you know, all of the books you’ve read.”