Japonia viitorului: străzi încărcate cu lumini de neon, pe care le simţi târându-se pe tine, creiere supra-încărcate, paranoia, viteză, alergi pe străzi, te târăşti pe lângă pereţi, ca o umbră bolnavă cu capul plin de combinaţii. Peisajul e halucinant; populat cu tot felul de creaturi. Creaturi umane, nimica extravagant, nimic care să fi călătorit din alt sistem. Doar tot felul de prăjiţi şi dubioşi şi implanturi care provoacă halucinaţii colective, asasini cu nervi şi reflexe amplificate electronic, cu gheare retractile, cu cosciuguri în care îţi petreci nopţile şi inteligenţe artificiale şi inginerie genetică; toate, fără excepţie, ostile.

Numărul mare de tehnologii şi concepte enumerate nu e niciodată obositor. Cartea nu se pretinde un manual de cibernetică sau anatomie, elementele rămân enumerate şi atât, deşi fascinante rareori ajung să fie explicate. Totul e dedicat desfăşurării acţiunii, nicio legătură comparativă cu prezentul, nicio pauză pentru asimilare, pur şi simplu aşa arată viitorul, cât poţi să vezi şi să înţelegi din el prin ochii personajelor, care la rândul lor se folosesc de simulatoare pentru a se uita unele prin ochii altora. Se mai folosesc şi de deck-uri şi electrozi pentru a se conecta la Reţea, de nave spaţiale pentru a zbura în insule extraterestre, de pistoale, săbii ninja şi otrăvuri sofisticate pentru a se ucide unii pe alţii cu sânge rece. Cartea aleargă pur şi simplu, stilul e extrem de vizual, de auditiv, foarte virtual. O poveste poliţistă cu un erou căruia nu îi place decât povestea, un Phillip Marlowe lipsit de motivaţie morală. Complicat, fragmentat şi foarte cinic, romanul te obligă să ţii pasul, trebuie să inventezi singur unele pasaje în timp ce călătoreşti prin Istanbul sau când esti însoţit prin lumi virtuale de imaginea digitală a unui prieten mort a cărui fantomă ai furat-o din seiful bine păzit al unei corporaţii…

Henry Case, protagonistul cărții, e un hacker talentat, pedepsit pentru lăcomie cu un handicap cerebral care îi interzice accesul la reţea. Case primește o a doua şansă de la un angajator anonim şi aparent, deosebit de periculos. Acesta se dovedeşte a fi o inteligenţă artificială care se simte singură şi nedreptaţită, care doreşte să îşi asasineze stăpânii şi care şi-a găsit în Henry omul perfect. Dilemele Om vs. Singularitate dezlănţuită se irosesc inutil pe acesta, el face ce face de plăcere şi dacă îşi doreşte ceva de la viaţă acela e un pancreas nou (pentru a putea abuza corect de drogurile viitorului) şi acces la reţea. Case trece nepăsător peste viziuni din lumea de dincolo, rămâne indiferent la conflictul dintre mutiplele laturi ale Singularităţii, iar la sfârşit refuză cu cinism iertarea.

E interesantă şi tristă imaginea lui Henry Dorsset Case – antierou, insipid şi pitoresc în acelaşi timp, captiv în propriul corp care îl limitează prin comparaţie – pusă față în faţă cu fantoma din maşină, și ea nemulţumită de propria condiţie, şi ea mânată de interese şi plăceri, atotputernică şi în acelaşi timp indecisă şi incapabilă de personalitate.

Romanul e primul din istorie care câştigă toate cele trei marii premii SF (Nebula, Hugo si Phillip K. Dick), i-a adus faima mondială lui Gibson şi a avut un rol esenţial atât în afirmarea cyberpunk-ului ca stil, cât şi în dezvoltarea sa ulterioară.