Noua carte a lui Andrei Pleșu, Neliniști vechi și noi, a fost inclusă recent de către criticul Dan C. Mihăilescu într-o listă neoficială de cărți ce ajung să fie citite doar de oameni cu o anumită pregătire intelectuală, când de fapt ar trebui să ajungă la „cocalari și țoape”. Și asta pentru că îi vizează în mod direct. De altfel, cartea se referă și la alte categorii sociale: cârcotașul neobosit, Gică-Contra, revoltatul perpetuu, contestatarul de pe forum. Altfel spus, toată floarea anonimilor mușcați de demonul frustrării și al fanteziei de sine.
Concepută ca o continuare a cărții Despre frumusețea uitată a lumii, noua carte se deosebește totuși de cea dintâi, nu atât prin temele abordate, căci este de la sine înțeles să fie altele, cât mai ales prin tonul scrierii. Descoperim aici un Pleșu mai puțin optimist, preocupat mai degrabă să dea lămuriri despre propria persoană și despre acțiunile sale. Și aceasta deoarece în ultima vreme se pare că s-au înmulțit considerabil numărul contestatarilor săi. A fost atacat pe site-uri, bloguri, forumuri, și nu mai puțin la televiziune. Pe ce criterii, nu se poate înțelege.
Cu toate acestea, sunt multe articole cuprinse în această carte în care autorul reușește să se scuture de gurile rele și să își facă treaba așa cum știe el mai bine, sesizând aspecte găunoase ale societății și propunând chiar soluții realiste, practicabile, dar care necesită totuși implicarea autorităților și organelor în drept. Sunt situații în care, realist vorbind, treaba intelectualului este strict aceea de a sesiza derapajului social, soluțiile fiind exclusivitatea puterilor executive.
