Am ajuns să citesc constant volumele de eseuri ale lui Boia din ultimii ani, aproape fiecare nouă apariție intrând pe lista de mea de lecturi pentru seară. În mare parte volume pentru publicul larg, cu tematică istorică, aparent de popularizare, prin urmare ușor de citit. Și destul de potrivite pentru unul ca mine, care a făcut filologie, deci nu studii de istorie.
Volumul despre Eminescu, însă, picase cum s-ar spune, în curtea mea. Mă mișc destul de ușor în bibliografia obligatorie, știu destule detalii biografice și am avut pofesori excelenți în facultatea. Așa că eram mai mult decât curios să văd ce face Lucian Boia cu această temă. Cărțile recente ale istoricului de la Humanitas se ocupă atât de popularizarea unor evenimente istorice, cât și de reașezarea lor într-o altă perspectivă, de unde desele conflicte mediatice și acuze din partea unor istorici că Boia scrie cărți bestselller și nu cărți de istorie.
Volumul despre Eminescu reia metoda cunoscută: alegerea unei teme sensibile pentru orgoliul național și încercarea de a o discuta, chiar dacă există riscul de a deranja sensibilitatea naționalistă. Eminescu e, dacă nu cel mai discutat scriitor român de la noi, cu siguranță cel mai cunoscut de popor. Deci, domină lejer, de ani buni, topul literaturii autohtone, revendicat atât de critica literară, cât și de românul de zi cu zi căruia, poate, gestul de a citi nu îi este familiar. Boia tocmai acest top îl speculează și își trasează discuția în jurul lui Eminescu – poetul național revendicat, în spirit patriotic sau nu, de diversele entități politice de-a lungul timpului. Pe scurt, cum era văzut Eminescu de contemporani, cum a devenit poet național, care e receptarea lui în interbelic și mai ales de către Garda de Fier, cum a devenit un mit al partidului comunist și al comuniștilor în ilegalitate și tot așa. Boia descrie, pe scurt, cronologic, etapele clasicizării și folosirii, deseori eronate, a imaginii poetului de către diverse interese: avem un poet romantic, un poet geniu al poporului, un poet care urăște evreii și își dorește un neam de daci, un poet care apără interesele muncitorimii etc. În mare parte, lucruri cunoscute. Efectul pozitiv al volumul de față e cel de sistematizare a evoluției imaginii poetului, de la poet purtat pe banii statului la doctorat în țări străine până la poetul fără de care țara și neamul s-ar destrăma. Deci, de apreciat valoarea de popularizare a cărții și de evidențiere a derapejelor istorice.
Însă pentru un elev bun de liceu, dar mai ales pentru absolvenții de științe umaniste, cartea își pierde repede atracția oferită de titlu. Lucian Boia reia în viteză o mulțime de lucruri cunoscute, dar scapă din vedere câteva titluri de cărți fără de care nu se poate vorbi despre o bibliografie eminescu, mai ales în ceea ce privește ultimele decenii. Surprinzătoare pentru mine e și omiterea romanului Florinei Ilis – Viețile paralele, un roman dedicat în totalitate vieții și mitului eminescian, mai ales din perspectiva folosirii eronate de către partidul comunist a biografiei poetului. Ori, romanul recent apărut se pliază perfect pe tema cărții lui Boia, însă nu l-am găsit citat niciunde.
Concluzia: un volum folositor pentru cititorul obișnuit, recomandat pentru cei care vor o trecere în revistă prin receptarea eminesciană. Însă nu mai mult. Și aici, poate, că neajunsul cărții devine supărător. Însă e perspectiva unui istoric despre un scriitor și, poate, lucrurile trebuie tratate mai lejer.
