Omenirea și-a dat în petec și a recurs la armele nucleare pentru a tranșa cu maximum de rezultat conflictul în care era angajată. Prin urmare, supraviețuitorii din Moscova trăiesc în tunelurile subterane menite a fi utilizate pentru transport, care acum sunt buncăre ce păstrează în viață, zic oamenii, ultimii reprezentanți ai speciei umane. Deasupra, o nouă specie, perfect adaptată condițiilor post apocaliptice, pândeşte momentul prielnic pentru a pătrunde în subterane pentru a nimicii oamenii.
Artiom este un tânăr care, pe când era puști, a urcat la suprafață și a visat să fie unul dintre stalkerii care urcă sus și care strâng cele trebuincioase pentru semenii ce trăiesc precum șobolanii. Întâlnirea cu Hunter îl va arunca pe Artiom într-o aventură ce-i va dezvălui secretele care sălășluiesc în adâncurile tunelurilor moscovite și-l va aduce față în față cu temuții Întunecați.

Glukhovsky reușește să construiască o atmosferă atât de apăsătoare încât am început să cred că s-ar putea să fiu claustrofob. Din copilărie nu am mai experimentat frica de întuneric, cartea lui Glukhosvsky mi-a adus aminte că întunericul poate să fie înspâimântător, că poate ascunde lucruri teribile și că în întuneric întotdeauna cineva pășește în spatele tău. Dincolo de atmosfera terifiantă, romanul mai are un aspect care m-a sedus și anume dialogurile și ideile filosofice în care autorul se lansează adesea şi care sunt cel puțin interesante și savuroase. Dialectica la care acesta face apel oferă o lectură stimulantă, plăcută și provocatoare din punct de vedere intelectual.

O carte care nu se lasă din mână, care te pune pe gânduri, care te înspăimântă şi-ți dă frisoane, o carte fascinantă fără de care viața de cititor ar fi pur și simplu incredibil de searbădă.