Metamorfoza, celebra poveste a lui Gregor Samsa, comis-voiajorul transformat peste noapte într-un gândac uriaș, a surescitat de-a lungul timpului mințile tuturor cititorilor care s-au încumetat să o parcurgă. În jurul ei s-au țesut o mulțime de interpretări, majoritatea din firele subțiri ale psihanalizei.
Eu, nefiind inițiat în tainele lui Freud & Jung, m-am plasat în cu totul altă barcă. Pe mine, absurdul acestei întâmplări, m-a trimis cu gândul la un episod biblic, acela al orbului din naștere, despre care toți se întrebau: cine a păcătuit, el sau părinții lui, de s-a născut orb, prin aceasta certificându-se o veche credință conform căreia suferința este întotdeauna o pedeapsă divină pentru păcatele săvârșite. Mântuitorul Iisus dă un răspuns care dărâmă această idee preconcepută: Nimeni nu a păcătuit, dar trebuia ca prin el să se arate slava lui Dumnezeu. La fel am fost și eu tentat să întreb după ce am citit această poveste: pentru care vină s-a transformat el în gândac, de vreme ce viața lui nu lăsa să se întrevadă nimic greșit în desfășurarea ei, cu excepția unei oarecare blazări? Dar rămânând mai degrabă marcat de modul în care a fost tratat de familie, decât de drama lui luată ca atare, mi-am răspuns: aceasta s-a întâmplat ca să se dovedească slaba iubire a celor ce erau datori să iubească necondiționat.
Cât privește celelalte povestiri, le-aș asocia cu o carte a lui Borges: Istoria universală a infamiei. Doar că aici ar fi vorba de: Istoria universală a neputinței.