Volumul lui Alexandru Vlad conţine texte de factură diferită. Autorul le numeşte “proze asortate”. Publicate iniţial în diverse reviste, povestirile au farmecul gazetăresc britanic şi vocea unui narator american. Fie că e vorba de-o proză scurtă, un fragment biografic, fie că e o întâmplare sau doar o reacţie la vreun eveniment media, discursul şi vocea autorului păstrează constant jocul între proză şi stil jurnalistic. Cinic, deseori ironic, moralist în detalii, nu în concluzii, deschis ca pelicula fotografică către fiecare scenă descrisă, Alexandru Vlad devine un soi de cronicar al micilor întâmplări clujene. Volumul reia ideea construcţiei narative din spatele unei cărţi precedente – Curcubeul dublu (2008), astfel încât amestec de proză şi confesiune, îmbinate natural şi parcă de nedespărţit: întâmplări din timpul revoluţiei, mici certuri scriitoriceşti, ciudatele şi eternele poveşti din satul ireal al naratorului (spaţiu exploatat din plin în Curcubeul dublu), mici notaţii sau improvizaţii narative plecând de la un simplu detaliu fac din acest volum un soi de manual de scriere creatoare. Există un gest, o amintire sau o simplă întâlnire cu un prieten care declanşează firul narativ în fiecare povestire. Însă, citind până la capăt volumul, senzaţia cea mai persistentă e cea de lejeritate, de comoditate în sensul liniştit al cuvântului: Alexandru Vlad te lasă să crezi că ar putea scrie proză oricând şi oricum. Frazele curg, se leagă între ele, aproape nimic nu e strident.
