Există filosofi lipsiţi de umor. Alții care au umor involuntar. De la Voltaire încoace, cu o mică oprire la Nietzsche, filosofii s-au întrecut în seriozitate când vine vorba de a se exprima în lucrările științifice. Ei bine, Sloterdijk este atât de convins că argumentează bine ceea ce are de demonstrat, încât își permite să fie caustic și cinic de parcă ar participa mai degrabă la un spectactol de stand-up decât la scrierea unui eseu filosofic cât se poate de serios.
Teoria lui Sloterdijk cum că mânia este unul dintre afectele pe care istoria omenirii s-a constituit, este cât se poate de atractivă. Mai ales când aduci în discuție construcția creștinismului care se baza tocmai pe cumulul de afecte negative îndreptate către dușmanii întru cult pentru a-și ajuta credincioșii să supraviețuiască și să creadă că, până la urmă, dreptatea va fi împărțită de Dumnezeu cu barda, așa cum își și doreau de fapt. Când ajungi să discuți despre băncile de mânie pe care mișcările revoluționare de stânga le-au format pentru a-și adjudeca puterea și pentru a supune mase, atunci poți să spui că ai un eseu filosofic cu reale implicații politice și sociopsihologice care va incita minți la dezbateri.
Sloterdijk nu revoluționează filosofia cu eseul Mânie și timp, dar reușește să expună o perspectivă deosebit de interesantă cu privire la felul omului de a se raporta la ceilalți, la dezvoltarea mișcărilor politice și sociale de mare amploare, precum și la cât de mult poate umanitatea pierde prin închiderea thymos-ului în băncile capitonate ale conformismului și monotoniei.
