Marina rămâne orfană după ce mașina în care erau ea și părinții ei are un accident. Ajunge la orfelinat, unde destramă ordinea uniformă a celorlalte fetițe, pur și simplu fiind diferită. În timp, joaca devine violență. Iubirea devine violență. Este o bătălie a singurului împotriva colectivului. În numele fetițelor vorbește un singur narator, la plural.
Discursul e intens, aproape poetic. Extatic, se termină în consumarea subiectului. „Beți-mă, mâncați-mă.” La final, moarte. Își doreau de mult asta. De aceea, poate, au insistat pe tot parcursul cărții că o iubeau. O trăgeau de păr, fiindcă o iubeau. Voiau să o atingă, să fie ca ea, de aceea o distrugeau. Toate din iubire – iubire prea mare, prea multă, prea prost înțeleasă. Astfel, îți vine greu să mai trăiești povestea ca pe una inspirată din realitate (autorul menționează un asemenea incident care l-a inspirat să scrie).