O carte cu un titlu derutant. Parcă te-ai aștepta să fie o carte cu, despre și pentru copii. Gen Jurnalul unui puști. O salvează totuși de la confuzie coperta desprinsă parcă din filmele cu bebeluși-monștri. O copertă marca Mitoș Micleușeanu. Am spus tot.

Dar, dincolo de copertă vine adevărata derută. Poemele lui Ciupureanu sunt din tribul acelora ce trebuie citite cu mai multe rânduri de priviri. La prima privire, când citești doar exteriorul cuvintelor, ai zice că sunt scrise de un nefericit în forul căruia s-au înghesuit sindromul tourette, schizofrenia și sâmburele instinctului criminal. Paginile cărții sunt pline de cuvinte de nerostit, infiltrate printre cuvintele cuviincioase. Și în rest crime comise cu lejeritatea unui copil ce se joacă.

La a doua privire, când treci de primul înveliș al cuvintelor, se poate citi o serie de defulări ale subconștientului, generate de frustrarea de a trăi într-o lume ce nu răspândește în jurul ei decât angoasă, negație, non-sens, non-viață. Și parcă îți vine să zici: așa Iulia, bine le faci! Dacă nu le place să trăiască, fă-le tu cunoștință cu moartea! Iar la a treia privire trebuie să ne privim în același timp și pe noi. Oare nu sunt chiar eu Iulia, Alexandra, Sandu sau Roxana? Oare eu nu aș face la fel ca ei? Nu le-aș rupe și eu picioarele, nu le-aș înfunda și eu gurile cu mâncare până ar muri sufocați de propria lor obsesie? Dacă aș avea curaj să fiu eu însumi, firește.

Așadar, a treia privire este un exercițiu de sinceritate. Și tot odată răspunsul la întrebarea: de ce am avut răbdare și chiar mi-a făcut plăcere să citesc această carte plină de mizerii, mie, omul decent, riguros, tipicar, civilizat?