Lecția de poezie nu este tocmai o lecție de poezie. Este mai degrabă o lecție neconvențională de istorie a poeziei americane și nu numai. Autorul, imigrant român în S.U.A., ajuns profesor universitar, povestește în acest volum ultimul curs de scriere poetică predat la Universitate. Un curs cu totul aparte, în care își propune să îi ofere fiecărui student câte un „Tovarăș-în-Duh”, poet, pe care să îl studieze cu atenție, să îl memoreze, să și-l însușească și chiar să lege o legătură spirituală cu acesta.
Ineditul acestui curs vine mai degrabă din faptul că marea majoritate a studenților sunt complet dezinteresați de poezie, iar profesorul încearcă să le suresciteze interesul, atribuind fiecăruia poetul care se apropie cât mai mult de preocupările și forul interior al fiecărui student. Iar pentru aceasta nu se dă în lături de la a-i psihanaliza pe fiecare, pe scurt, în funcție de vestimentație, de atitudinea lor la curs, de modul în care se adresează, încercând uneori să le descopere chiar visurile sau planurile de viitor, pentru a ști cu ce fel de oameni lucrează.
Atmosfera de la curs și totodată din carte oscilează în funcție de fiecare student care este „scos la lecție”. De asemenea, nu sunt scutiți de „microscopul literar” al profesorului Codrescu nici poeții ce urmează să devină Tovarăși-în-Duh ai studenților, fiecare dintre aceștia fiind dezbrăcat de secrete și expus în fața auditoriului în toată splendoarea vieții lor boeme. Avem, astfel, o combinație de teorie a poeziei, îmbăiată în umor și ironie, cu largi bucăți de biografii intime și inedite, și chiar autobiografie, toate adaptate după scenariul impus ad hoc de abilitățile de psihanalist ale profesorului rebel.
Și că tot vorbeam de scenariu, cartea ar putea fi foarte bine transpusă în film. Am aveau un film asemănător cu cele câteva zeci de filme hollywoodiene care tratează relația profesor nonconformist – elevi dezinteresați, cu mențiunea că măcar din acesta s-ar învăța istorie literară.