Romanul lui Mircea Diaconu, publicat în 1980 într-o primă ediţie, tratează tema copilăriei, fără complicaţii sau ifose, şi o proiectează pe un spaţiu rural, în timpul comunismului. Naratorul-personaj este un băieţel care îşi deapănă povestea într-un stil savuros, cu umor şi inocenţă, chiar şi în momentele în care are de-a face cu deziluzii. Naraţiunea este simplă, fără ramificaţii şi întortochieri, urmărind experienţa tatălui care ajunge la închisoare din raţiuni dubioase, dar şi întoarcerea sa, ce, în pofida aşteptărilor, nu iese din sfera deziluziilor. Cartea e uimitoare prin felul în care reuşeşte să exprime cu simplitate şi rafinament inocenţa copilului, dar şi prin silenţioasele întretăieri de paliere (copilărie şi politic), dezvăluind un roman care se savurează de-a dreptul, la mai bine de 30 de ani de la apariţie.