Rusia imaginată de Sorokin în Ziua Opricinicului continuă în Kremlinul de zahăr. Doar că, de această dată, autorul are motoarele încălzite și turate la maxim, cotonogind cu limba-i ascuțită un sistem politic diabetic care încă mai dăinuie și în secolul XXI.
Kremlinul de zahăr este un cadou care pică din cer copiilor de Crăciun, se vinde la colț de stradă, se găsește oriunde și toată lumea suge la turnulețele lui adormită, amorțită, abulică.
Imaginea pe care Sorokin mi-a plantat-o extrem de bine în scoarța cerebrală este că rușii înghit Kremlin, iubesc Kremlin, visează Kremlin, râd Kremlin, bolesc Kremlin, scuipă Kremlin. Într-un secol în care propaganda și-a mutat armele și armatele în sfera produselor de consum, rușii se bucură din plin de aura unui mare conducător, luminat fiu al poporului care-i duce cu zăhărelul spre profunda adormire a voinței și rațiunii.
Romanul lui Sorokin este de-a dreptul o delicatesă literară. Limbajul este savuros. Ceea ce imaginează autorul este o adevărată desfătare care poate fi comparată cu senzația pe care o ai când guști o pralină elvețiană autentică.
