N. Steinhard a fost fără doar și poate unul dintre cei mai importanți intelectuali români ai secolului XX. Opera sa antumă însumează eseuri literare și religioase, tratate de drept, traduceri din literatura universală. Cu toate acestea, omul religios rămâne ascuns. În timpul vieții sale ni se descoperă mai mult intelectualul, omul de litere, de cultură, într-un cuvânt, omul de spirit. Deocamdată nu îi este permis să scrie despre frământările sale sufleteşti, despre itinerariul său spiritual, despre crezul său de viaţă. Şi totuşi acestea toate erau deja consemnate în volumul „Jurnalul fericirii”, la care autorul începuse să lucreze încă din anii ’70.
Este o operă ce a trăit un lung calvar, fiind consfiscată de securitate, recuperată de Uniunea Scriitorilor, cunoscând nu mai puţin de trei variante, luând calea Occidentului pentru a fi pusă la adăpost. Avea să vadă lumina tiparului în 1991, la Editura Dacia. Este socotită lucrarea capitală a lui N. Steinhardt, autenticul lui testament literar. Eu aş zice că este în egală măsură şi testamentul său spiritual. Pentru că aici punctează N. Steinhardt cele două teme care l-au preocupat până la obsesie, care i-au fost crez spiritual în viaţă: problema credinţei pe care o dezbate întotdeauna în duhul ce răzbate din referatul evanghelic al Sfântului Marcu (Marcu 9. 24) şi problema libertăţii pe care o analizează pornind de la un text al teologului protestant şi filozofului Soren Kierkegaard.
Și chiar dacă tema centrală a lucrării este unanim considerată a fi evocarea experienței detenției, totuși pentru monahul de la Rohia aceasta este asimilată de tema credinței. Pentru acesta, temnița nu a fost decât binecuvântatul pretext ce l-a adus în fața hotărârii de a primi botezul creștin. Dincolo de gratii, el nu resimte decât bucuria întâlnirii cu Hristos.