Opera în proză a lui Stefan Zweig (nuvelele și unicul roman) pare legată de un fir nevăzut, și anume obsesia sa pentru obsesii. El își construiește fiecare poveste în jurul unui personaj ce în diferite împrejurări de viață se lasă posedat de o câte o pasiune irațională ce se dovedește a avea efecte nebănuite asupra traseului vieții sale.
În Jucătorul de șah sunt prezentați de fapt doi eroi (sau mai degrabă anti-eroi), ambii obsedați de șah. Însă modurile în care cei doi au ajuns în situația aceasta sunt complet diferite. Și tot complet diferite sunt și modurile în care ei se raportează la jocul de șah, și modul în care îl practică. Zweig construiește de fapt aici două povești, fiecare cu firul său narativ unic, impecabil croit. Construiește, de asemenea, două personaje complet diferite, investind în fiecare dintre ele întreaga sa forță creatoare, ajungând să le picure fiecăruia acea forță de viață ce le aseamănă cu personajele lui Dostoievski. Cele două povești se comportă ca două piese de puzzle, îmbinându-se firesc la momentul oportun, deși luate separat nu par a avea nimic în comun.
De apreciat și în această nuvelă arta narativă a autorului, bazată pe schimbarea macazului epic când te aștepți mai puțin, producând rupturi de lectură ce au efectul rafalelor de ploaie în toiul verii: acela de a te resuscita, de a te face să mai citești o dată și abia apoi să poți spune că ai înțeles pe deplin.