Jucătorii... mi-a plăcut într-un mod aparte. O carte ca o pauză, o gură de aer, un ochi în ciclonul de realităţi fracturate, iluminări şi depresii pe care îl reprezintă opera lui Philip K. Dick. Departe de tensiunea şi tristeţea din Visează androizii... sau Substanţa M, sau de experienţele mistice trăite în umbra divinităţilor capricioase şi inconstante din Cele trei stigmate... sau Ubik. Cartea asta e un fel de Restaurant de la Capătul Universului philipkdickian unde ideile acestuia se adună într-o atmosferă oarecum destinsă.
Nu lipsesc nici aici speculaţiile prea puţin plauzibile, accesele de schizofrenie paranoidă mai mult sau mai puţin justificate, dorinţele suicidale, telepatia, precogniţia sau inteligenţa artificială însă fiecare concept prea serios e schiţat în aşa fel încât să-şi atingă potenţialul ridicol înainte să primească vreo şansă.
De altfel cartea începe cu unul din personajele principale care incearcă să-şi convingă maşina să pornească explicându-i că două-trei beri sunt legale aproape în orice stat.
Acţiunea are loc la ceva timp după un ultim mare război care a distrus 90% din populaţie şi a lăsat aproape toţi supravieţuitorii sterili. Vugii (originari de pe Titan), sunt acum păzitorii Terrei. Telepaţi şi infinit superior tehnologic aceştia işi asumă rolul de dădace pentru o omenire lipsită de chef, deşi sunt luaţi peste picior constant de aceasta din cauza corpurilor bonome, gelatinoase şi amorfe pe care unii din titanieni îşi agaţă ecusoane cu nume gen E.B. Black. Tot ei le aduc oamenilor Bluff'ul o combinaţie la nivel continental între Poker şi Monopoly unde căsuţele reprezintă districte întregi, o formă de consolare pentru organizarea socială odată aparent înfloritoare, acum pierduta pentru totdeauna.
În lumea pustie a lui Dick, jucătorii de Bluff se prezintă la serviciu cu conştiinciozitate. Societatea continuă să se târască înainte; scopurile au fost înlăturate, confortul e complet asigurat, economia e inexistentă, organizarea statală o simplă convenţie, bătrâneţea a fost eradicată prin îndepărtarea unei gene, bolile la fel, iar criminalitatea e egală cu zero. În lipsa copiilor căsnicia a devenit un zar bine jucat, iar jucătorii îşi joacă şi pierd nevestele ca în melodiile b.u.g. mafia. Inteligenţa materiei continuă totuşi să se deghizeze cu aceeaşi futilitate care i-a grăbit sfârşitul. Oamenii se trezesc, joacă jocul, bârfesc pe marginea lui, suferă când pierd, plănuiesc, se îmbracă frumos seara şi formează bisericuţe. Micile minciuni ale rutinei par să fie cel mai greu de lăsat în urmă. Omenirea se sfârşea dar avea de gând să o facă, cu sadism, după toate normele civilizaţiei.
Şi dacă vi se părea deplasat, e ok pentru că realitatea era de fapt alta... Tot timpul alta. Cartea e împărţită cumva în două. Prima parte e o introducere în atmosfera de suburbie americană fără copii a viitorului; a doua beneficiază de prima crimă din ultimele secole cu o poveste poliţistă al cărui final nici autorul nu îl ştie până se trage ultima carte.
Cel mai mult mi-a placut o farmacie solitară şi politicoasă aşteptând pe cineva, căruia să i se poată adresa, într-o parcare părăsită
