Uneori o carte despre sistemul care creşte în noi nişte criminali, despre duritatea cu care ne obligă să devenim pioni într-un joc pe care nu-l înţelegem. Despre felul în care suntem învăţaţi să îi privim pe alţii că fiind diferiţi, periculoşi, invazizi, ostili. Despre duşmanul pe care îl aşteptăm toată viaţa, despre parolele pe care ni le punem ca să ne protejăm alte parole care ne apară secretele, care ne apară de orice, mai ales dacă vine din spaţiu.

Alteori despre ucigaşii care se nasc în noi fără să îi pună nimeni acolo, neprovocaţi. Despre momentele de singurătate când rănim pentru că ne-o permitem, când ne trecem după-amiaza cu ură în loc de o carte. Despre momentele când ne recunoaştem şi ne blamăm atitudinea, şi ne numim ticăloşi, dar ne îngrozim de fapt de lucrurile şi mai oribile pe care nu le-am făcut, dar care erau la îndemână, pe care le lăsăm uitate pentru moment în oroarea lor. În fine, o carte despre copilărie.

 Viitorul începe la 70 de ani după ce-a de-a doua invazie a unei specii extrem de vicioase de insecte extraterestre, invazie care aproape că a marcat sfârşitul omenirii. Pământenii, uniţi de pericolul iminent, trăiesc într-o pace relativă, singurul lucru care contează e construirea unei flote spaţiale uriaşe menite să ne ofere o şansă.

 Au loc experimente gentice şi selecţii riguroase. Copii care dovedesc potenţial sunt crescuţi în izolare, în tabere de antrenament unde învaţă principiile luptei în gravitate zero. Antrenamentul începe la vârsta de 6 ani, iar în spaţiu sunt încurajate toate micile cruzimi ale copilăriei în plus sunt imaginate altele noi, fantezii dureroase menite să creeze ucigaşi. Abuzul e ridicat în ceruri şi la propriu şi la figurat, e detaliat, e o prezenţa constantă, însoţeşte lectura pe toată durata ei ca un delfin suspicios şi singur scufundându-se printre rânduri, făcând tumbe prin momentele cheie..

 Povestea curge prin coridoarele cenuşii ale bazelor spaţiale, mereu captivantă, mereu sumbră. Nu întotdeauna foarte convingătoare. Personajele se aliază în tabere, complotează unele împotriva altora, suferă se sacrifică şi îşi pun întrebări, dramele cotidiane ale şcolii care te fac să uiţi de vârsta protagoniştilor. O seriozitate extremă te împinge să îi crezi cel puţin adolescenţi. Faptele şi vorbele parcă nu se lipesc câteodată de imaginile unor puşti, dar când se întâmplă ţi se face cu adevărat frică. Un fel de Împăratul Muştelor ca univers cotidian. Cartea a fost criticată pentru că justifică crimele copilăriei prin crimele împotriva umanităţii, dar asta cred că e un pic cam exagerat, cert e că atinge multe note sensibile, şi unele dintre ele te obligă să-ţi asumi o poziţie, să iei atitudine dar asta e de obicei o capcană. Personal mi s-a părut că sfârşitul vine întâi prea repede apoi nu se mai termină. Dar scenele de luptă sunt palpitante, la fel sunt şi emoţiile lui Ender.

 Secretomanie, izolare, jocuri pe calculator, World of Warcraft, Starcraft, Counterstrike, legiuni de copii… Nu ştiu de cât vizionarism e vorba sau dacă există vreo legătură între poveste şi lumea virtuală de astăzi. În 1985 nu exsita nici Internet nici rezerva uriaşă de generali a zilele noastre, deghizaţi în copii de 9 sau 11 ani, comandând peste armate de orci, elfi, protoşi, terrani sau zombie, cu mai multe ore de strategie la activ decât orice conducător de divizie, copii care trimit fără să clipească legiuni întregi de personaje virtuale în braţele morţii. Mie, care mi-am pierdut eroul de atâtea ori în misiuni stupide întreprinse din plictiseală dilemele lui Ender mi se par în acelaşi timp puerile şi înspăimântătoare. Asta se numeşte literatură speculativă de calitate.

  Orice păcate ar avea, Jocul lui Ender se scoate la capitolul folosiri ale conceptului de realitate simulată, în contexte cât mai variate. Copiii sunt crescuţi într-o lume aproape paralelă cu coordonate extrem de fixe, în care jocul devine singurul lucru real.

 Independent de adulţi, copii dezvoltă o realitate magică numai a lor presărată de simboluri şi scopuri proprii şi imediate. În cazul lui Ender aceasta prinde viaţă într-un simulator virtual, care inventează lumi pe măsură ce se uneşte cu mintea acestuia, o evadare forţată dintr-o lume falsă în alta fantastică, o vedenie la care participă inclusiv poporul insectoid. Aceştia, de altfel, sunt prezenţi în roman mai mult sub formă de ameninţare fără chip iar când  fac cunoştinţă cu o dilemă morală nu înţeleg cum să se comporte cu ea şi decid să o reprezinte literal. În cazul lui Valentine şi Peter, aceştia neforţaţi de nimeni ajung să-şi inventeze singuri personajele şi lumile dorite, care se imbină cu cele create de Ender, prin dimensiuni în care timpul, spaţiul şi factorii care le ţin la un loc devin extrem de relative.

 Realitatea personală nu e niciodată separată de o dimensiune morală, de o parte şi de alta a căreia sunt modelate toate caracterele, devenind astfel uneori enervant de universală. Psihologia peresonajelor de altfel e destul de simplistă în general: fatalism, finalitate, bine, rău, dragoste, suferinţă, dominare etc. Pe alocuri găsim şi mici descrieri sau momente care dau viaţă, dar nu e nici nevoie, nici timp de mai mult. E în joc atât viitorul omenirii, cât şi al umanităţii.

 Romanul nu se termină aici urmează încă doisprezece volume, tot atâtea povestiri scurte, peste 40 de comics-uri şi până acum doar un film, dar se scrie încă.