Cărţile cu istorisiri din medicină m-au atras întotdeauna. Le citesc cu plăcere, ca pe adevărate thrillere sau cărţi de aventuri, mă sperie şi mă încântă la fiecare pagină. Memoriile lui Sângeorzan reuşesc să facă toate acestea dar au, în plus, atuul de a fi scrise de o mână cu un talent pe care puţini l-ar fi bănuit la un doctor (care, de fapt, scrie poezie şi proză de ceva vreme). Plecat din România ca să o ia de la început în America, Adrian Sângeorzan ajunge un medic respectabil într-unul dintre cele mai mari, aglomerate şi periculoase spitale din New York. Cartea reuneşte amintiri din viaţa personală, istorii ale femeilor pe care le-a întâlnit în spitalele din SUA şi din România comunistă în care viaţa mamelor şi a copiilor stăteau sub semnul decretului 770 din ‘66, dar şi episoade inedite din viaţa medicilor întâlniţi şi în niciuna dintre acestea doctorul/povestitorul nu încetineşte, nu devine monoton şi nu dezamăgeşte.