Din 1956, când a fost publicată povestea evadării polonezului Slawomir Rawicz din Gulagul Siberian spre Sud, mărturia sa a fost  intens disputată, admirată şi la fel de discreditată.

Rawicz, împreună cu alţi 6 tovarăşi de lagăr, condamnaţi la detenţie şi muncă silnică în 1940 pentru următorii 20-25 de ani, în pustietatea Siberiei, reuşesc să evadeze luând calea sudului. Drumul lor înfruntă crunta iarnă siberiană, setea şi lipsa de hrană în Deşertul Gobi, relieful dificil al Tibetului şi, în cele din urmă, culmile nemiloase ale Himalayei, pentru a redeveni oameni liberi. Tentaţia renunţării îi loveşte de multe ori, însă pentru ei a se opri înseamnă moarte. Timp de 11 luni, picioarele lor rătăcesc pe o distanţă greu de închipuit – 6000 de km, din Iakutsk până în India. Însă nu toţi ajung la destinaţie: doar patru din opt. Ceilalţi se sting aproape brusc, unul câte unul, fără luptă ori rămas-bun, în momente în care suferinţa era oglindită de fiecare chip în parte.

Astfel de evadări spectaculoase au mai existat în istorie, însă aceasta a reprezentat o sursă de inspiraţie şi un reper pentru mulţi alţii. În 2006, BBC-ul a descoperit documente care infirmă realitatea acestei călătorii. Ficţiune ori nonficţiune, eu cred că e absolut necesară parcurgerea ei. Este o lecţie de rezistenţă psihică şi fizică la care nu avem voie să lipsim