Luong Ung avea cinci ani când copilăria ei a s-a încheiat odată cu victoria khmerilor roșii și preluarea puterii Cambogiei. Până în momentul respectiv, avea iluzia, ca orice alt copil, că lumea ei este ideală; avea o mamă frumoasă, un tată iubitor care o credea inteligentă și o mulțime de frați și surori cu care să se joace sau să ce certe, fără să știe că țara ei era în plin război civil sau cât de grea era viața pentru cambogieni în momentul respectiv.
Întâi s-a ajutat de amintirile acestea frumoase pentru a supraviețui, mai apoi a însuflețit-o ura. O ură așa de puternică, încât devine înspăimântătoare. Parcă “să omorâm și noi unul de-al lor” nu sunt cuvinte pe care le găsești potrivite rostite de o fetiță care abia ar fi trebuit să intre la școală. Iar acela este momentul în care îți dai seama că ai citit cartea ca pe o operă de ficțiune, ceva ce nu este cu putință în viața reală.
Ce mi-a plăcut: imagini vivide, emoții puternice descrise cu o claritate, punându-ți astfel în față partea subiectivă a războiului. Morții nu mai sunt niște cifre de pe o statistică.